Cum ar fi dacă în acest moment am putea avea orice mașină din lume, indiferent de brand sau de preț? Aceasta ar putea fi orice culoare am vrea și ar avea toate opțiunile pe care le dorim. Bineînțeles, aceasta ar fi nouă, noi am fi primii care ar conduce mașina. În privința prețului, nu ar trebui să plătim absolut nimic. Pare prea frumos să fie adevărat, iar de puținele ori când ceva pare prea frumos să fie să fie adevărat, de obicei chiar așa este. În final, ar fi o afacere extraordinară, dar probabil ne-am întreba ce este în neregulă cu mașina sau ce ar trebui să facem să intrăm în posesia ei? Răspunsul ar fi că nu ar trebui să facem nimic, doar că singurul lucru care se va întâmpla după ce acceptăm un asemenea cadou, este că această mașină va fi singura pe care o vom conduce întreaga viață. Astfel, va trebui să avem grijă de aceasta în fiecare zi sau nu vom mai putea conduce niciodată. O situație teoretică, dar similară cu multe din viața noastă, în special cu cea a corpului nostru. Sunt oameni de știință care afirmă că, corpul omenesc reprezintă una dintre cele mai complexe structuri din Univers cu o biotehnologie extrem de avansată. Practic un Univers la o scară atomică, unde toate elementele funcționează la unison cu un singur scop, ca noi să fim conștienți. Statistic, dacă ar trebui reproduse toate funcțiile corpului cu tehnologia existentă, astăzi ar fi necesare fabrici întregi, care ar depăși zeci de kilometri pătrați și care ar lucra 24 din 24. Din fericire totul este la o scară redusă.
Am citit mai demult o poveste interesantă. Un pescar se afla dis de dimineață pe o baltă. Ajuns prea devreme, nu știa ce să facă și se plictisea. Fiind încă noapte, nu putea să înceapă să pescuiască. Astfel, a început să își ocupe timpul cu diverse activități. Cum nu sunt prea multe lucruri de făcut pe întuneric, acesta se așeză pe malul bălții. Lângă el găsi o pungă mică, cu multe pietricele. A luat una și a aruncat-o în apă. I-a plăcut ce sunet scotea atunci când aceasta atingea apa. A început să arunce, una câte una, până când nu mai erau decât câteva. Între timp începuse să se lumineze afară. La un moment dat se uită mai bine la pietricele și își dă seama că sunt diamante. Din păcate le aruncase pe toate în apă.
Lucrurile pot părea deseori precum un miraj în deșert, ceva imaginar, poate că se află acolo, poate că nu. Cine știe? Mergem înainte, dar distanța rămâne aceeași. Cu toată că este periculos și deșertul are frumusețile sale. Trebuie doar căutate și, bineînțeles, găsite.
Cu bine,
Editor Șef
Ciprian Rotaru