Teoria lumilor multiple încearcă să explice nivelul de bază al Universului, iar mecanica cuantică nu este chiar singurul domeniu din fizică în căutarea unei astfel de explicații. Teoriile care au apărut în urma studiului fizicii cuantice încă rămân niște teorii. Acest lucru a dus la împărțirea acestui domeniu de studiu în atâtea părți în câte este împărțită și lumea psihologiei. Teoriile au atât aderenți, cât și critici, la fel ca și cadrele psihologice propuse de Carl Jung, Albert Ellis și Sigmund Freud.
Din moment ce știința lor a fost dezvoltată, fizicienii s-au angajat în ingineria inversă a universului – ei au studiat ceea ce au putut observa și au lucrat în revers spre niveluri din ce în ce mai mici ale lumii fizice. Prin acest lucru, fizicienii încearcă să ajungă la finalul și nivelul cel mai de bază. Acest nivel, speră ei, va servi ca bază pentru înțelegerea tuturor celorlalte lucruri.
În urma Teoriei Relativității, Albert Einstein a petrecut restul vieții sale căutând acel nivel final care i-ar răspunde la toate întrebările fizice. Fizicienii se referă la această teoriei fantomă ca fiind Teoria Întregului. Fizicienii în fizică cuantică sunt de părere că sunt pe urmele acestei teorii finale, însă un alt domeniu al fizicii consideră că nivelul cuantic nu este cel mai mic nivel, așa că, prin urmare, nu a putut furniza Teoria Întregului. Acești fizicieni, la rândul lor, se întorc în schimb la un nivel teoretic subcuantic, numit teoria stringurilor, pentru răspunsurile tuturor întrebărilor de viață. Ceea ce este uimitor este că, prin investigația lor teoretică, acești fizicieni, precum Everett, au ajuns, de asemenea, la concluzia că există universuri paralele.
Teoria stringurilor a fost dezvoltată inițial de fizicianul japonez-american Michio Kaku. Teoria lui spune că blocurile esențiale ale materiei în întregime, precum și toate forțele fizice din univers – ca gravitația – există într-un nivel subcuantic. Aceste blocuri se aseamănă cu niște benzi subțiri de cauciuc sau șiruri care alcătuiesc quarci (particule cuantice) și apoi se transformă în electroni, atomi, celule și așa mai departe. Exactitatea felului de materie creată de către aceste șiruri și modul în care acestea se comportă depinde de vibrația acestor șiruri. În acest mod universul nostru este compus. Conform teoriei stringurilor, această compoziție are loc în peste 11 dimensiuni separate.
Ca și teoria mai multor universuri, universul nostru este precum un balon care există alături de alte universuri paralele. Spre deosebire de această teorie, teoria stringurilor presupune că aceste universuri pot lua contact unul cu celălalt. Tot teoria stringurilor spune că gravitația poate circula între aceste universuri, iar atunci când acestea interacționează, un Big Bang, precum cel care a creat universul nostru, are loc.
În timp ce fizicienii au reușit să creeze mașini care pot detecta materia cuantică, șirurile subcuantice încă pot fi observate, ceea ce le face – și teoria pe care acestea sunt construite – în întregime teoretice. Aceasta a fost compromisă de cineva, deși alții cred că este corectă.
Principiul de incertitudine al lui Heisenberg
Fizicienii care studiază nivelul cuantic au observat unele lucruri ciudate legate de această lume. Pentru început, particulele care există la acest nivel au un mod de a lua diferite forme în mod arbitrar. De exemplu, fizicienii au observat fotoni – pachete mici de lumină – care acționează ca niște particule și unde. Chiar și un singur foton are această caracteristică de schimbare a formei. Imaginează-ți că ai arăta și te-ai comporta ca un om solid atunci când un prieten te-a privit subtil, dar când acesta își îndreaptă din nou privirea către tine, tu ai lua o formă gazoasă.
Acest lucru a ajuns să fie cunoscut sub numele de Principiul de Incertitudine al lui Heisenberg. Fizicianul Werner Heisenberg a sugerat că doar prin observarea materiei cuantice, am putea afecta comportamentul întregii materii. Astfel, nu putem fi pe deplin siguri de natura unui obiect cuantic sau de atributele sale, cum ar fi viteza și locația.
Reprezentată de fizicianul danez Niels Bohr, această interpretare spune că toate materiile cuantice nu există într-o stare sau alta, ci în toate stările posibile, în același timp. Suma totală a stărilor posibile ale unui obiect cuantic se numește funcție de undă. Starea unui obiect existent în toate stările posibile în același timp se numește suprapunerea acesteia.
Potrivit lui Bohr, atunci când observăm un obiect cuantic îi afectăm comportamentul acestuia. Observația rupe suprapunerea obiectului și forțele esențiale ale acestuia pentru a-și alege o singură stare din funcția sa de undă. Teoria explică de ce fizicienii au luat măsurătorile opuse din același obiect cuantic: obiectul „alege” diferite stări în timpul diferitelor măsurători.
Interpretarea lui Bohr a fost larg acceptată și încă de multe dintre comunitățile cuantice, însă în ultima vreme, teoria Lumilor Multiple a lui Everett a căpătat destul de multă atenție.
Teoria Lumilor Multiple
Young Hugh Everett a fost de acord cu o mare parte din ceea ce mult respectatul fizician Niels Bohr a sugerat despre lumea cuantică. Everett a fost de acord cu ideea suprapunerii, precum și cu noțiunea de funcții de undă, însă acesta nu a fost de acord cu Bohr într-o privință vitală.
Pentru Everett, măsurarea unui obiect cuantic nu forțează obiectul într-o stare înțeleasă sau în alta. În schimb, o măsurare făcută unui obiect cuantic cauzează o divizare reală în univers. Universul este literalmente duplicat, divizat într-un singur univers pentru fiecare rezultat posibil al măsurării. De exemplu, să spunem că funcția de undă a unui obiect este și particulă și undă. Atunci când un fizician măsoară particula, există două rezultate posibile: ori obiectul este măsurat ca fiind o particulă, ori ca o undă. Această distincție face teoria Lumilor Multiple a lui Everett un competitor a interpretării lui Copenhagen, ca o explicație a mecanicii cuantice.
Când un fizician măsoară obiectul, universul se împarte în două universuri distincte pentru ca fiecare să se acomodeze cu posibilele rezultate. Așadar, un om de știință, într-un univers, află că acel obiect a fost măsurat ca fiind o particulă. Acest lucru explică, de asemenea, modul în care o particulă poate fi măsurată în mai multe stări.
Precum de neliniștitor sună, interpretarea Lumilor Multiple a lui Everett are implicații dincolo de nivelul cuantic. Dacă o acțiune are mai mult de un rezultat posibil, atunci – dacă teoria lui Everett este corectă – universul se desparte atunci când acțiunea se întâmplă. Acest lucru este valabil chiar și atunci când o persoană alege să nu ia nicio acțiune. Asta înseamnă că, dacă te-ai aflat vreodată într-o situație unde moartea era un rezultat posibil, atunci, într-un univers paralel cu al nostru, tu ești mort.
Un alt aspect îngrijorător legat de interpretarea Lumilor Multiple este faptul să subminează conceptul nostru de timp linear. Imaginează-ți o linie a timpului care arată istoria războiului din Vietnam. Mai degrabă decât o linie dreaptă care arată evenimentele notabile progresând, o linie dreaptă bazată pe interpretarea Lumilor Multiple ar arăta fiecare rezultat posibil al fiecărei acțiuni întreprinse. De acolo, fiecare rezultat posibil al acțiunii întreprinse (ca rezultat al rezultatului inițial) ar fi consemnat în continuare.
Foto: Discovery Channel
Sursă: www.howstuffworks.com