Majoritatea oamenilor nu trebuie să călătorească foarte mult pentru a întâlni exponate ale dinozaurilor. În plus, față de turneele precum „Walking with the Dinosaurs”, există muzee din întreaga lume care găzduiesc exponate ale dinozaurilor, însă dacă dorești să vezi de aproape un dinozaur, chiar nu trebuie să te deplasezi deloc, ci pur și simplu să te uiți la prima pasăre care îți apare în cale.
Din punct de vedere științific, dacă vezi o pasăre colibri, un flamingo sau chiar un struț, vezi, de fapt, un descendent al dinozaurilor. De fapt, câțiva oameni de știință merg atât de departe încât numesc aceste păsări dinozauri aviari, numindu-le pe toate celelalte dinozauri non-aviari.
Gândul că un carnivor uriaș precum Tyrannosaurus Rex are ceva în comun cu asemenea părăsi mici pare străin sau chiar exagerat. Acest lucru este valabil mai ales de când oamenii au început să numească dinozaurii reptile, însă ideea conform căreia dinozaurii au devenit păsări există de mai bine de 100 de ani. În anul 1868, Thomas Henry Huxley a deținut dovezi legate de originea păsărilor, fiind în picioare și astăzi această teorie a dinozaurilor ca fiind rapizi și agili, în loc de greoi și stângaci.
Toate aceste idei provin din aceeași sursă, ca tot ceea ce știm, și nu știm, legat de dinozauri. Pentru a putea învăța despre dinozauri, cercetătorii trebuie să studieze indicii fizice și să le pună în contextul cunoștințelor științifice actuale. Desigur, acesta poate fi un proces dificil. Atunci când dinozaurii au existat pe Pământ, nu existau oamenii, ceea ce înseamnă că nu există înregistrări scrise sau ilustrații referitoare la modul în care aceștia se comportau sau cum arătau. Tot ceea ce ne-au rămas sunt fosilele osoase și cele ale ouălor, colecții de urme numite „trackways” și cunoștințele noastre legate de animalele vii.
Aceste dovezi le-au dat oamenilor de știință o mulțime de materiale de studiu, însă există încă o mulțime de întrebări fără răspuns despre dinozauri. Una dintre cele mai mari întrebări este dacă dinozaurii se asemănau mai mult cu reptilele sau cu păsările.
Cu sânge rece sau cald: fiziologia dinozaurilor
În timp ce dinții și oasele pot oferi indicii legate de ceea ce mâncau dinozaurii și cum se mișcau, sunt o mulțime de detalii pe care nu le știm legate de fiziologia lor. O întrebare mare care cuprinde mai multe întrebări este dacă dinozaurii aveau sângele cald, precum păsările și mamiferele, sau rece, precum reptilele.
Nu există termeni științifici și nu au nicio legătură cu temperatura reală a sângelui unui animal. În schimb, există descrieri legate de modul în care un animal folosește energia și își reglează temperatura corpului. Un animal cu sânge cald își controlează temperatura corpului prin tehnici precum transpirația sau arderea substanțelor nutritive stocate. Aceste animale sunt endoterme – căldura lor vine din interior – și ard energia repede sau au un metabolism foarte ridicat. De asemenea, acestea mențin o temperatură relativ consistentă – în acest caz, ele sunt homeoterme.
Animalele cu sângele rece, pe de altă parte, sunt ectoterme, ceea ce înseamnă că se folosesc de mediul lor pentru a-și regla temperatura. Multe reptile, de exemplu, își ridică temperatura doar stând la soare sau pe suprafețe calde. Animalele cu sângele rece tind să aibă un metabolism scăzut.
Așadar, sunt dinozaurii endotermi sau ectotermi? Părerile oamenilor de știință s-au schimbat în decursul anilor. La sfârșitul anilor 1800, când oamenii de știință au început să teoretizeze dacă dinozaurii au evoluat în păsări, oamenii credeau că dinozaurii ar trebui să aibă sânge cald, precum rudele lor cu aripi. Însă începând cu anii 1920, oamenii au început să vadă dinozaurii ca fiind reptile. Motivele din spatele acestei schimbări nu sunt clare și există posibilitatea ca acestea să fi fost influențate de opinia publică, dar ideea că dinozaurii au sânge rece, sunt încete și nu foarte inteligente, a început să umbrească ideea că aceștia erau inteligenți, rapizi și ageri precum păsările.
În așteptarea impactului: dispariția dinozaurilor
Dinozaurii au dispărut la limita KT – linia de demarcație dintre perioada Cretacică și perioadele următoare. Sfârșitul erei Cretacice marchează sfârșitul erei dinozaurilor, în timp ce, începutul următoarelor ere, erele terțiare, marchează începutul vieții mamiferelor de pe Pământ. Dinozaurii nu sunt singurii care au pierit la limita erei KT. Aproximativ 50% dintre speciile care au existat în acel moment pe Pământ au dispărut. Acest lucru a inclus multe alte reptile mari, precum plesiozauri și o mulțime de alte specii de plante și animale acvatice. Alte forme de viață, precum ferigile, au înflorit, profitând de abundența bruscă de resurse naturale.
Cercetătorii au propus o serie de teorii legate de momentul extinderii, însă nu există foarte multe dovezi fizice. De exemplu, o teorie atestă faptul că dinozaurii erau alergici la polenul florilor – plantele cu flori și albinele au evoluat împreună spre finalul erei Cretacice. Cu toate acestea, plantele cu flori au existat timp de milioane de ani înainte ca dinozaurii să dispară. O altă teorie este că mamiferele, cele care au început să prolifereze la finalul perioadei Cretacice, mâncau ouă de dinozauri. Luând în considerare numărul de ouă fosilizate, acest lucru pare oarecum improbabil.
Mai apoi apare ipoteza lui Alvarez. În anul 1980, Luis și Walter Alvarez au venit cu ipoteza conform căreia cometele și asteroizii au lovit Pământul, cauzând un șoc puternic al valurilor, nori de rămășițe și alte devastări. Există o mulțime de dovezi care susțin această teorie. Una dintre dovezi este un strat de minerale numit iridiu care există în mai multe locații pe planetă, la adâncimi asimilate cu finalul erei Cretacice. Iridium este mai frecvent în rămășițele din spațiu decât pe Pământ, astfel un impact uriaș al unui obiect din spațiu ar fi putut avea acest efect. Poate cel mai mare sprijin pentru această ipoteză este craterul Chicxulub, un crater format de un asteroid uriaș pe coasta peninsulei Yucatan. Luând în considerare măsurătorile sedimentelor și analizând roca din jur, oamenii de știință estimează că asteroidul care a cauzat acel imens crater avea între 145 și 180 km în diametru. Acest lucru ar fi putut cauza exact genul de devastare descris de ipoteza lui Alvarez. O echipă formată din trei cercetători chiar credea că a descoperit identitatea asteroidului. Folosind modele matematice, cei trei cercetători au urmat calea grupului Baptistina, un grup de asteroizi creat de un impact mare dincolo de orbita lui Marte.
Conform teoriei lui Alvarez, dispariția dinozaurilor a fost extrinsecă – a venit din afara Pământului – și catastrofică. Cu toate acestea, alte teorii sugerează că dispariția în masă a fost intrinsecă și treptată. O ideea este că vulcanii, așa cum experimentează acum populația Indiei, au avut erupții masive chiar înainte de finalul erei Cretacice. Aceste erupții pline cu dioxid de carbon și sulf, au schimbat clima și au distrus plantele și animalele.
Schimbarea la față a planetei ar fi putut juca un rol, de asemenea. Așa cum continentele s-au mișcat, curenții oceanici și-au mutat climatele meteorologice în diferite părți ale lumii, diferite forme de viață nu ar fi putut supraviețui acestor schimbări. Cea mai bună explicație pentru ceea ce s-a întâmplat cu dinozaurii poate fi o combinație între teoriile intrinseci și cele extrinseci – impactul unui asteroid, combinat cu schimbările geologice și erupțiile vulcanice. Există, de asemenea, indicii că dinozaurii au fost din ce în ce mai puțin diversificați înainte de finalul erei Cretacice, dar indiferent de cauză, nu totul pe Pământ a murit, broaștele, moluștele și crocodilii au supraviețuit, acest lucru întâmplându-se și cu păsările.