Trăim într-un apus de soare perpetuu, sub un cer de o culoare roşiatică, straniu dantelat cu nori subţiri. La marginea acestei mări vaste, se ridică încet, din apă pământ solid, făcând loc zonelor joase acoperite de vegetaţie. Plantele se încălzesc la temperaturi care ajung la 4 grade, însă frunzele lor nu sunt verzi, ci negre şi deschise larg pentru a absorbi energia din jur.
Din casa ta ai ajuns în acest paradis, un avanpost situat în zona întunecată şi îngheţată a planetei. Cobori dealurile până ajungi la apă. Pe măsură ce priveşti spre orizont, îţi promiţi că, anul viitor, îţi vei aduce întreaga familie să se bucure de culoarea, căldura şi lumina de care te bucuri tu în acest moment. Apoi realizezi că anul viitor este la 37 de zile depărtare şi începi să te simţi brusc mic şi nesemnificativ într-un univers vast şi copleşitor.
Ar putea fi viitorul tău Pământ
Scena pe care tocmai am descris-o este o interpretare artistică a Gliese 581g, o potenţială planetă asemănătoare cu Pământul, descoperită în anul 2010. Ar putea fi dacă am călători 20,5 ani-lumină pentru a ajunge la ea. Desigur, astronomii nu i-au confirmat existenţa, însă acest lucru nu i-a împiedicat pe câțiva cercetători să ruleze simulări pe computer pentru a prezice clima şi habitatul în ansamblu al Gliese 581g.
Modelele sugerează că această lume ciudat de familiară care se învârte cu uşurinţă în jurul stelei sale în doar 37 de zile, păstrând o faţă îndreptată către stea în tot acest timp, poate fi acoperită de apă şi poate avea o atmosferă care să conţină cantităţi mari de dioxid de carbon. În acest caz, efectul de seră ar putea lovi direct această zonă care este îndreptată spre steaua gazdă, producând o planetă acoperită de gheaţă cu o zonă largă de apă în mijloc care să arate precum irisul unui ochi. Acest “Pământ ochi” ar putea susţine viaţa, inclusiv organismele fotosintetice cu pigmenţi negri care sunt adaptaţi special pentru a absorbi lumina slabă care se infiltrează prin atmosfera groasă.
Chiar dacă Gliese 581g se dovedeşte a fi doar un produs al imaginaţiei astronomiei, aceasta reprezintă un simbol al ceea ce s-ar putea numi cel mai mare triumf al umanităţii: găsirea unei planete locuibile în afara sistemului nostru solar. Câţiva ani în urmă, acest lucru semăna cu un vis prostesc şi SF. Acum, datorită tehnicilor avansate de căutare a noi planete şi cu ajutorul echipamentelor de ultimă generaţie, precum telescopul spaţial Kepler, astronomii localizează mii de planete în afara sistemului solar –ceea ce ei numesc exoplanete –şi apar ca o realizare sobră şi aproape înfricoşătoare: universul poate fi plin de miliarde de planete dintre care unele cu siguranţă sunt asemănătoare cu Pământul.
Super Pământuri şi Goldilocks
În cazul în care există un alt Pământ în Univers, nu ar trebui să se asemene, ei bine, cu Pământul? Desigur, însă şansele de a găsi o lume albastră la exact 12,756 kilometri depărtare şi înclinat în jurul axei sale de aproximativ 24 de grade par la fel de îndepărtat precum găsirea unei persoane identice cu Elvis Presley, care arată bine îmbrăcat în piele cu paiete şi care poate suna mai bine decât însuşi regele.
Nu ar strica, totuşi, o căutare şi, desigur, astronomii au început deja. Ideea nu este însă găsirea neapărat a unei potriviri exacte, însă ceva apropiat de aceasta. De exemplu, astronomii au descoperit diverse aşa- numite planete “Super- Pământuri” care sunt cu puţin mai mari decât planeta noastră. Gliese 581g este exemplul perfect. Are de aproape trei ori masa Pământului, ceea ce o face să fie cea mai bună potrivire de până acum.
De fapt, planetele precum Jupiter şi Saturn sunt cunoscute ca giganţi de gaz deoarece nu sunt decât nişte mingii gigant de hidrogen, heliu şi alte gaze cu mică sau fără suprafaţă solidă. Aceşti giganţi de gaz, cu atmosferele lor furtunoase şi multicolore, pot oferi semne spectaculoase, însă nu vor fi niciodată mai mult decât atât. Planetele mai mici, inclusiv Pământul şi planetele asemănătoare, aşa numite super- Pământ, sunt mult mai apropiate de a deveni incubatoarte de viaţă. Astronomii se referă la aceste planete ca fiind planete terestriale pentru că posedă urme de metale grele înconjurate de o manta stâncoasă. Planetele terestriale au tendinţa de a se lipi în apropierea stelelor lor gazdă, ceea ce înseamnă că au orbite mai mici şi ani mult mai puţini.
Există posibilitatea ca aceste planete să se întindă în zona Goldilocks, zonă numită şi zona locuibilă sau zona de viaţă. Regiunea Goldilocks este o zonă de spaţiu în care o planetă este fix la distanţa potrivită de steaua ei gazdă astfel încât să nu fie nici prea caldă și nici prea rece. Pământul, desigur, se potriveşte acestui criteriu, în timp ce Venus se prăjeste într-un efect de seră, iar Marte este îngheţată şi aridă. Astfel, condiţiile sunt chiar potrivite astfel încât apa să rămână la suprafaţa planetei fără să îngheţe sau să se evapore în spaţiu. În acest moment se încearcă să se găsească o altă planetă în zona Goldilocks sau într-un alt sistem solar, iar astronomii au câteva trucuri pe care nu se tem să le folosească.
Deteriorare, măsurare şi luminozitate
Una dintre marile probleme în cautarea exoplanetelor este să le detectăm. Majoritatea sunt pur şi simplu prea mici şi prea îndepărtate pentru a fi observate direct. Telescoapele noastre care sunt pe Pământ nu pot observa o planetă decât ca un punct separat de steaua sa gazdă. Din fericire, astronomii au şi alte variante la dispoziţie şi toţi se folosesc de telescoape sofisticate dotate cu camere fotometrice, infraroşu şi spectograme.
Prima metodă, cunoscută ca metoda “wooble” caută schimbările de viteză relativă a unei stele cauzată de actracţia gravitaţională a unei alte planete apropiate. Aceste atracţii cauzează apropierea stelei de Pământ şi apoi departe de acesta, creând variaţii periodice astfel încât noi să le putem detecta prin analizarea spectrum-ului luminii stelei. Pe măsură ce se îndreaptă spre Pământ, valurile luminii ei sunt comprimate, scurtând lungimea acestora şi schimbând culoarea în albastru a spectrului. Pe măsură ce se îndepărtează de Pământ, lumina planetei se răspândeşte, crescând mărimea valurilor şi schimbând culoarea spectrului în roşu. Planetele mai mari intensifică clătinarea (wooble method) stelelor lor mamă, motiv pentru care această tehnică a fost atât de eficientă în găsirea giganţior de gaz, de câteva ori mai mari decât Pământul.
Foto: Discovery Channel
Sursă: www.howstuffworks.com