Ce este real? Este o întrebare care a adus în dificultate și a amuzat în același timp mulți oameni. Ca ființe umane, suntem capabili să percepem direct doar o parte din ceea ce ne înconjoară. Dintr-un punct de vedere personal, realitatea pare destul de limitată. Este Internetul real? Suntem reali? Ești tu real?
Mulți filozofi au exprimat noțiunea de realitate ca fiind o iluzie. O versiune recentă a acestei teorii a fost știrea anului 2003. Pe atunci, Nick Bostrom, un filozof de la Universitatea din Oxford, a adresat o întrebare interesantă. Ce s-ar întâmpla dacă realitatea noastră ar fi într-adevăr o realitate generată de un computer care există într-o altă realitate? La început, această sugestie ar putea să te deranjeze, însă argumentul lui Bostrom este fascinant.
În primul rând, Bostrom spune că noi vom atinge un punct tehnologic în care putem crea o versiune simulată a Universului – poate chiar o copie a noastră. Aceasta ar putea fi singularitatea, atunci când oamenii folosesc tehnologia și biologia pentru a deveni trans-umani. Bostrom susține că dacă putem crea o simulare a Universului, aproape sigur vom realiza acest lucru. În plus, probabil am crea cât mai multe simulări pentru a afla mai multe detalii despre propriul nostru Univers, printre altele.
Apoi, presupunem că locuitorii virtuali ai Universului simulat stăpânesc trăsături asemănătoare cu ale noastre, inclusiv conștiința, însă nu sunt inconștienți de faptul că fac parte dintr-o simulare. Bostrom spune că dacă această tehnologie ar fi posibilă, atunci este imposibil din punct de vedere virtual să nu facem parte deja dintr-o simulare pe computer. Asta deoarece putem presupune că o altă versiune de ființe inteligente – umane sau nu – a atins deja acel reper tehnologic și a creat o simulare în care trăim noi acum. Tot ceea ce putem observa și testa există în cadrul simulării, iar acest lucru nu ne dă nici un indiciu că realitatea noastră este de fapt doar o mulțime de unu și zerouri.
Chiar mai mult decât atât, există posibilitatea ca Universul nostru să fie o simulare în cadrul unei alte simulări și ca noi, la rândul nostru, să ne putem crea propriile noastre simulări. Devine o serie amețitoare de păpuși Matryoshka, fiecare păpușă făcând parte dintr-un Univers diferit.
Bostrom spune că acest lucru nu înseamnă că noi trăim cu siguranță într-o simulare pe computer. Adevărul ar putea fi că este imposibil pentru noi să atingem un punct în care să putem simula un Univers de o asemenea dimensiune. Acest lucru s-ar putea datora limitărilor tehnologice sau ar putea însemna că oamenii ar dispărea chiar înainte de atingerea nivelului de denaturare necesar pentru a simula un Univers la o asemenea scală. Nu este chiar o imagine plăcută.
În ceea ce privește punctul în se îndreaptă argumentările filozofice, aceasta este ceva remarcabil. Dar de ce să ne oprim acolo? Trei fizicieni sugerează că poate exista o modalitate prin care să aflăm dacă Universul nostru este într-adevăr un joc video avansat.
Vă rugăm să așteptați,Universul se încarcă
Silas R. Beane, Zohreh Favoudi și Martin J. Savage au descoperită că noțiunea de Univers ca fiind o simulare pe computer este fascinantă. Ei au început să se gândească la cum ar putea fi posibil să ne dăm seama dacă Universul nostru este o simulare numerică. Totul începe cu teoria gabaritului și cromodinamica cuantică (QCD).
Știm de cele patru forțe fundamentale din Universul nostru: forța puternică nucleară, elecromagnetismul, forța slabă nucleară și gravitația. Teoria gabaritului și QCD se concentrează pe forța puternică nucleară, care ține împreună particulele subatomice. Este cea mai puternică forță dintre cele patru fundamentale, însă are și cea mai scurtă gamă.
Cromodinamica cuantică este o teorie care explică natura fundamentală a forței puternice în cele patru dimensiuni spațiu-timp. Folosind computere foarte performante (HPC), este posibil ca cercetătorii să simuleze un Univers incredibil de mic pentru a studia QCD. Acesta ar fi pe scara femto, care este chiar mai mică decât scara nano. Un nanometru reprezintă a un miliard parte dintr-un metru, iar un femtometru este de patru ori mai mică.
În cadrul acestei simulări, cercetătorii folosesc o structură lattică pentru a reprezenta continuitatea spațiu-timp. Dacă am putea cumva să ne micșorăm atât cât să intrăm în acest Univers, am fi capabili să detectăm dacă este o construcție doar observând modul în care anumite energii interacționează cu structura.
În Universul nostru, acea energie ar putea fi razele cosmice. Dacă cercetătorii ar putea observa comportamentul razelor cosmice ca și cum ar exista o structură în jurul Universului nostru, aceasta ar sugera că suntem de fapt în interiorul unei simulări de computer care folosește aceleași tehnici ca teoria gabaritului.
Și acum ce?
Haideți să eliminăm mai întâi acest lucru: argumentul simulării nu dovedește că trăim într-o simulare de computer. Argumentul este construit pe baza presupunerilor. Dacă una sau mai multe dintre aceste presupuneri se dovedește a fi falsă, argumentul este invalid.
Mai mult decât atât, argumentul este neîntemeiat. O teorie falsificabilă este cea care poate fi dezmințită într-un experiment sau observație. Știința sau metoda științifică depind de falsificabilitate. Dacă nu există criterii în baza cărora o teoria ar putea fi respinsă, ea este nefalsificabilă sau neștiințifică. De exemplu, dacă am susținut că ești mereu urmărit de un șoarece invizibil de aproximativ un metru înălțime, care este imposibil de atins și nu face nici un zgomot, este imposibil de rezolvat. Nu există nicio modalitate de a respinge afirmația, care este înlăturată din domeniul științei.
Dacă nu vom avea niciodată o modalitate de a afla, nu există motiv că s-ar schimba ceva. Din perspectiva noastră, Universul va fi cum a fost întotdeauna. Însă, imaginați-vă că am găsi o modalitate să demonstrăm, dincolo de orice îndoială, că suntem în interiorul unei simulări pe computer.
Implicațiile religioase ar fi dramatice. Am avea dovezi că există un fel de creator. Acest creator poate sau nu să se asemene cu icoanele. Orice anunț că Universul nostru este doar o simulare ar putea întâmpina scepticism și negare în rândul multor oameni. Implicațiile culturale și sociale sunt enorme.
Dintr-o perspectivă practică, de zi cu zi, lucrurile s-ar putea să nu se schimbe prea mult. Chiar dacă tot ceea ce știm și am putea ști este o simulare, tot am exista în acel Univers. Încă am mânca, respira, trăi și muri. Condițiile din jurul nostru nu se schimbă chiar dacă suntem în realitate sau în realitatea unei alte lumi virtuale.
Acest lucru s-ar putea schimba dacă am găsi o modalitate să interacționăm cu ființele care au creat simularea. Ar putea însemna că lumea noastră este similară cu cea din filmul „Matrix” – schimbând un cod, am putea să ne schimbăm drastic pe noi înșine sau mediul nostru. Sau ar putea însemna că aceste ființe s-au plictisit și au închis întreaga simulare.
În cele din urmă, nu există nicio modalitate să aflăm în acest moment dacă Universul nostru este o simulare sau nu. Însă cu siguranță ne pune pe gânduri, nu-i așa?
Foto: Discovery Channel
Sursă: www.howstuffworks.com
